Lupta pierdută cu durerea

Tot ceea ce face ca viața să merite trăită vine la pachet cu durere. Un animal de companie îmi umple inima de bucurie și implică, totodată, atât riscul de a se îmbolnăvi, cât și  certitudinea că va muri în decurs de 15 ani. Alături de un partener pot trăi experiența sublimă a iubirii, dar tocmai această apropiere îi oferă și puterea de a mă răni în cel mai profund mod. Alături de prieteni mă descopăr și împărtășesc experiența vieții, dar tocmai în acest câmp pot trăi și cele mai mari dezamăgiri.

Dacă categoria de mai sus vine și cu bucurii, în celelalte cazuri viața ne doare pur și simplu. Ne confruntăm cu boala, moartea și așteptări neîmplinite. Experimentăm ura și agresivitatea, atât a celorlalți, cât și a noastră. Până și senzațiile corporale plăcute pot deveni dureroase când devin prea intense.

Cât trăim, ne doare. Atunci, poate că a venit timpul să abandonam încercarea futilă de a rezolva problema durerii? Este o luptă pe care nu o putem câștiga. Durerea e un dat al condiției umane.

Ce-ar fi dacă am accepta că ne doare și am face loc trăirilor neplăcute (anxietate, frică, tristețe, neputință) și le-am trata ca părți legitime ale experienței noastre?

Poate că atunci am putea să ne reorientăm resursele: din lupta de a nu simți și evita durerea, spre a urma ceea ce contează în viață, chiar și atunci când ne doare.