Psihoterapia este inconfortabilă

Este arhirăspândită imaginea “terapeutului-plapumă” – acel cineva cu care stai la povești, care dă mereu aprobator din cap, te privește înțelegător și alături de care îți plângi rănile. Acceptarea necondiționată este o parte importantă din proces, dar nu este suficientă. Observ cum, de multe ori, în practică, maschează o formă de absență din relație și un mimetism gol.

Dacă terapeutul rămâne fixat exclusiv în această poziție, interacțiunea devine sterilă, iar procesul de dezoltare al clientului este limitat la un prag incipient.

Într-un proces terapeutic orientat spre maturizare, frustrarea capătă un rol central. Iar renunțarea la fantezia salvatorului omnipotent va fi, inevitabil, dureroasă. În plus, terapeutul este om și greșește. Nu poate oglindi perfect și nici nu trebuie. Doar astfel își poate face loc o altă experiență corectivă centrală: trăirea dezamăgirii și durerii în relație, fără ca acestea să mai ducă la ruperea ei. Legătura dintre noi nu doar că nu se destramă, ci se poate repara și dezvolta pe această nouă bază.

Este un proces de dezvoltare inconfortabil, în care părăsim paradigma salvatorilor și abuzatorilor și căpătăm capacitatea de a ne întâlni cu un om separat, limitat și imperfect. Aceasta este singura punte către recuperarea propriei puteri de a alege și de a ne asuma viața. O viață în care nu mai există un depozitar al întregii noastre puteri – acea figură care ține la brâu cheile de la temnița noastră psihică și are puterea să ne salveze, valideze sau să ne distrugă. Puterea e la noi.